Mormântul "Apogeu"

Doar eu...

Un arbore cu flăcări
E darul și canonul meu
E dar, căci l-am trăit,
Canon, căci am păcătuit...

Ramură cu ramură,
Aur rosu fiecare-n parte,
Scânteie cu scânteie
Inima îmi ard.





Praf, cenușă, totul prefăcut
Un gri mormânt

Pe aripile-mi obosite
Veacul și-au găsit..

Haos! neliniște, tumoare
E inima ce moare,
Se stinge totodată
Cu jarul arborelui nestins.

Pe o ramură arzândă,
Secătuită de puteri
Cu aripile-mi, cenușă
Scântei, eu am zdrobit.

Și pielea mea am ars
Cu jarul ce l-am stins.
În van am lăcrimat
Eu însumi nu mai sunt...

Coroana aur roșu-i este,
Capul în fața-i mi-am plecat
Și-așa-m căzut în mormântul "Apogeu".
De vină eu...

Cu piciorul, jar,
Cu inima, tumoare,
Cu lacrimi cenușii
Încet m-am sufocat.






În arborele cel cioplit
Arzând fără răbdare,
Mormântul mi-am creat,
La tulpina-i neagră...

Am căzut ușor, ușor
Și-am crezut că nu e greu
Să rămâi fără suflare
În mormântul "apogeu".

Doar eu...
O pasăre frivolă
Cu glasu-mi lin am tot cântat,
De tristețe ca să scap.

Piciorul, din ce în ce,
Mi s-a topit
Am simțit cum ma străpunge
Ghimpele nestingherit...

Și-n mormânt eu m-am închis
Cu răsuflarea-mi caldă
Ușor, ușor m-am tot răcit
Și sufletul îmi moare



Când a murit și el
Tumoarea, corpul-mi a secat,
Nici semn în zare,
Picior de om, c-apare...

Să-ncerce careva
Să-mi scoată trupul înghețat, încenușat
Din mormântul "apogeu"
Acolo sunt și rămân
Doar eu...