Astăzi scriu o scrisoare pe care o adresez oamenilor cu sânge rece, oamenilor care deşi cândva au însemnat enorm pentru mine, acum sunt doar nişte câini care mă latră în drumul meu spre fericire şi succes, oamenilor pentru care m-am lăsat pe mine pe ultimul loc şi i-am aşezat pe ei pe un piedestal de cristal, oamenilor cărora le-am întins o mână de ajutor atunci când se aflau în prăpastie, oamenilor pentru care am fost un umăr pe care să plângă ori de câte ori viaţa li se adresa ca o cadână, oamenilor pe care i-am învăţat să ridice privirea din pământ şi să meargă mai departe oricât de tare ar bate vântul.Dragii mei,
Voi care aţi fost cândva oameni cu sânge cald, fierbinte, cei care acum sunteţi nişte vipere care nu ştiu cum să-mi guste aroma sângelui, a inimii şi-a sufletului, dacă vreodată în oglindă de dimineaţă veţi privi şi veţi fi speriaţi de ceea ce vedeţi, dacă greutăţile vieţii vă răpun, dacă fericirea de un balaur al necunoscutului a fost alungată din inimile şi sufletele voastre, dacă lacrimile călăuzesc dureri nepătrunse, amintiţi-vă de acea care odată era prezentă acolo lângă voi, acea persoană potrivită care se afla la momentul potrivit, în locul potrivit, acel umăr pe care plângeaţi necontenit, acele cuvinte frumose care fară să fie chemate, veneau, amintiţi-vă că acum nu se mai afla lângă voi.
De ce?
Pentru că voi înşivă alungaţi oamenii buni şi calzi din jurul vostru, oameni care au inimă.
Cum?
Prin voi înşivă, voi uitaţi să fiţi oameni, judecaţi, zâmbiţi diabolic, ameninţaţi crezând că veţi distruge soarele ce răsare în fiecare dimineaţă în alte vieţi, soare care străluceşte necontenit fie că voi îl vedeţi sau nu. Voi vă transformaţi în mesageri ai vieţii negre, viaţă pe care voi vreţi să o tăiţi, viaţă care vouă vă place.
Dragii mei, cei care aţi uitat ce înseamnă iubirea, dăruirea, armonia şi gândul bun, într-o zi veţi rămâne singuri cum şi eu am rămas şi veţi plânge zilele cu soare pe care le-ţi trăit doar din orgoliu şi din fericirea ideală pe care aţi trăit-o văzându-mă în dificultate, este rândul meu să râd, să zâmbesc, să visez, să trăiesc prin mine, prin adevărata eu! Şi nu mă plâng pentru nimic ce am trăit sau greşit.
Nu regret nimic ce am făcut.
Nu am mustrări de conştiinţă că am acţionat greşit.
Nu îmi pare rău că am iertat de atâtea ori şi că nu am judecat pe nimeni pentru ceea ce mi-a făcut.
Nu îmi pare rău că nu m-am răzbunat pe cei care mult rău şi multă suferiţă sufletului meu au dăruit.
Nu mă reneg, aceasta sunt eu. Mă accept şi îmi place viaţa pe care o trăiesc. Dar dacă voi dragilor sunteţi frustraţi şi rău intenţionaţi vă rog să vă căutaţi alţi cobai sau mai bine spus jucării pentru a le strica, nu noi, cei care v-au luat de mână atunci când în genunchi picaţi. Noi aceşti oameni calzi nu avem nevoie nici de vorbe frumoase care sunt cu dublu înţeles şi mult prea prefăcute, nu avem nevoie nici de florile ofilite de răsuflări fierbinţi a monştrilor cărora le-aţi dat naştere în sufletele voastre. Nu am nici eu, nici cei ca mine nevoie de voi cei care pretindeţi a fi prieteni şi care pe la spate ucideţi. Sufletul meu e un castel şi-mi aparţine, doar eu pot decide cine intră şi cine pe lângă uşă rămâne. Îmi place să vă privesc de la geam cum treceţi pe lângă el şi cum cu jind priviţi spre interior, indignaţi că nu puteţi pătrunde, dar nici nu vă voi lăsa. Mie imi aparţin toate deciziile, iar voi cei care aţi fi în stare să-mi jupuiaţi pielea şi să vă distraţi văzându-mă suferind nu aveţi decât să priviţi cum oameni buni îmi păşesc pragul castelului sufletului meu, iar înaintea voastră uşile mult prea masive cu eleganţă se vor închide.
Cu drag, Ari'El
