De infinit de ploi...

 Știu că ești malefic,
 Știu că aduci un rău,
 În inimă și-n suflet
 Pătrunde-un eu...
 
 Cu armura ta de sânge,
 M-ai învăluit pe mine
 Un suflet ce se stinge,
 Prin însuți inima din tine...



 Picături de sare

 Se prefac agale,
 În dureri chinuitoare
 Se prefac amare,

 Aș vrea să mă prefac și eu
 În nostalgia infinitului tău.
 Aș vrea să fiu și eu
 Un lanț la gâtul tău.


 Aș vrea să mă prefac
 Că mă pierd în gândul oscilant,
 Că am să uit de noi,
 De infinit de ploi...

 Mult tăgăduiesc
 Să nu mai fiu ce sunt
 O lacrimă curgând
 Un om prea blând...

 Aripa unui porumbel rănit,
 De puteri secătuit,
 Ajung să fug tot eu
 De propriul apogeu ...

 Cu genunchi tot juliți,
 Cu ochii tot pripiți,
 Cu iubiri amare
 Pe inimă tumoare...

 Pe moarte sunt acum
 Obraji mei arzând
 M-ai lăsat în zare
 Și i-ai dat uitare...

 Nu mă pot ridica,
 Nu mă pot concentra,
 Am nevoie de aer,
 De respirația ta...

 Și știu că nu vei mai fi aici...
 Ridicându-te eu am să pic.
 N-ai să mai vrei să mă ridici,
 Am să rămân ca veșnicii pitici

 Tumoarea se întinde
 Nu sunt lacrimi senine
 Sunt lacrimi de durere
 Și de usturimea pielii...

 M-am ridicat așa cum sunt
 Bolnavă, un corp prea crud
 Am alergat ca o nebună
 Te-am ajuns din urmă...
 Te-ai oprit și izbindu-mă de tine
 Stânca şi-a făcut un loc în mine...

Viaţa are un singur sens...

De câte ori am plecat și m-am întors la momentul greșit? Cu sufletul greu am înțeles că locul meu a fost înlocuit, tot ce am dăruit și ce-am visat acum aparține altcuiva.

M-am oprit la ușă și am încercat să-mi înțeleg greșelile. Am pierdut lupte neimportante, m-am încăpățânat să cred în oameni, mi-am dorit întotdeauna mai mult și mi-am îmbolnăvit sufletul cu promisiuni amare.

Astăzi sunt sătulă de promisiuni, furia mea mă face să le arunc undeva departe.

 Pe cei din jurul meu îi rog să nu-mi mai promită, să nu mă lase să sper prea mult pentru că am obosit să tot aștept, să plec la război printre oameni și să mă întorc înfrântă.

Când rostim cuvinte nu realizăm cât de importante sunt pentru cel care ascultă: sunt hrană, sunt speranță, sunt curajul pentru a merge înainte. O rază de soare care brusc se transformă într-o ploaie rece de vară.

Pretind realitate, mă vindec cu vise. Pretind adevăr, nu vreau promisiuni.

Am sufletul plin cu vorbe spuse, gesturi prefăcute și nenumărate promisiuni uitate.

Eu nu le-am uitat, ceilalți da. Eu m-am bazat pe cuvinte, ceilalți s-au bazat pe inocența mea.

Maria Cristiana Tudose

Fragmente

" Picură-mi foc în ochi,să plâng cu praf de stele... "

Mai bine, tac!

 Peste mii de hotare,
 Stau și privesc în zare
 Îmi văd speranța cum zboară
 Ca un ultim fum de țigară...

 



Ai venit dintr-un vis
Dintr-un vis tot m-ai cuprins
Ai venit la mine oare?
Doar că să-mi dai crezare?
 
 Nimic nu e stins,
 Totul arde mocnit
 Numai tu-mi ești în suflet pitit
 Nu, niciodată nu te-am respins...


 
 Iubește-mă în continuare
 Iubește-mă că pe o floare
 Nu mă aruncă,
 Nu îţi bate joc de viață mea!
 







Și dacă multe n-am făcut
Iartă-mă căci n-am putut,
Dar dacă mult prea mult eu te-am iubit,
Iartă-mă căci ți-am greșit!
 
 
 Odată cu speranța mea,
 Alung un gând, aievea
 C-ai să vii la mormântul meu,
 Că să-mi citești mereu...
 
 Nu te supără
 Nu a fost greșeală mea,
 Naivă am tot fost,
 Dar fără rost..

 
 De iubit poate-mi iubești
 Ochi căprui și buze pline,
 Spune-mi tu acum pe cine
 NU pe mine?








 Alb și negru se prefac
 În ochii mei imaginile tale,
 Știu sigur că nu e bine
 Ce-am să fac, dar mai bine tac!