Totul e incert

Da, cred că tumoarea mea tocmai a recidivat,

am simţit-o din plin cum mă seacă,

crâmpeie dintr-o teacă inima mi-o leagă

să nu mai înţeleagă ceva din viaţa toată.

Nu pot, nu vreau să cred că totul e incert,

că vei ajunge-o dată să-mi spui

în glumă  poate sau poate adevăr,

că mâine se desparte acelaşi drum tenor.

Din vocea ta, auzi-mi cântul căci mâine-ţi va fi dor şi nu uita să legi cuvintele de nori.

Să ţi se-arate în zori de sigur vei zâmbi şi-n noapte de singur tu vei plânge.

 Of...da ştiam c-ai să mă judeci şi-n mine vei citi trecutul,

 Că poate am mai iubit şi singură m-am tot smuncit,

 Mi-am sacrificat tot trupul să cunosc necunoscutul,

 Să aştept ce sigur nu se va-ntâmpla, că totul, totul doar în mintea mea, seca!

 Judecată şi de tine şi de alţii ştiu mai bine,

pentru mine cuplul era totul, nu cunoşteam singurătatea.

Te-am aşteptat, nu ai venit, singură am adormit.

Am înţeles ca prin minune atunci când ai ajuns că singură eu sunt şi-aşa am fost mereu,

dar sigur n-am recunoscut căci nu am vrut, o stiu!  Dar fără rost...

Şi-n viitor de vei rămâne lângă mine, voi şti că nu e bine.

Că de fapt nu eşti şi nu vei fi cel din prima zi.

Nici eu nu voi mai fi acea copilă mică, de viaţă necăjită,

O simplă luptătoare!

În acest război de mare.

Că inimi vei culege, de prin grădini de suflet,

din drum pavat de trupuri îmbrăcate în costum de Eva,

Apoi vei plânge aievea că n-ai ştiut să mă păstrezi,

În suflet ochii verzi vor întinde-oceane plutind în el canoe, o inima pierdută.

De mine poate nu ţi-a fost nici teamă, nici milă

Şi poate nici respect, acea minune, din suflet nu am cunoscut,

dar totul are-un început.

Trandafiri uscaţi, e tot ce a rămas din aceasta vară,

frunzele m-aşteaptă să le-mbraţişez cu dor,

să-mi şoptească vântul în ureche c-a simţit cum mă apropii

şi s-a gândit s-alunge frigul, să-mi învaluie tot chipul,

să-mi fure zâbete-ndrăzneţe de copil.

Iar marea de-ntuneric să-mi spele tot nisipul

Să-i păşesc pe piept căci totul e incert.

Scrisoare...

Sunt rea. Simt eu ca sunt rea. Şi că nu îmi pasă ce o să crezi dacă îţi voi mai scrie o scrisoare. Şi încă una…Simt eu că am un suflet răzbunator şi că ceva ca o dragoste te face din aproapele meu, duşmanul cel mai aprig. Şi că, dacă nu îţi smulg zâmbetul acela total de pe buze, degeaba ţi-l dăruiesc. Egoistă? Sunt şi egoistă. Simt că nu pot supravieţui cu puţinul cu, care supravieţuieşti tu, cerebralule…Sunt fară doar şi poate, grabită să îţi câştig încrederea şi să mă bucur în tihna singurătăţii de ea. Încredere, cât mai multă încredere! Lacomă sunt! Lacomă! Simt că aş mai vrea şi un pic de afecţiune!? Cât un sâmbure, pământ am pentru un întreg arbore genealogic. Sunt ciudată. Simt eu că nu mă aşezi printre oamenii normali, că mă urmăreşti, îndreptăţit, cu multă grijă, să nu dezechilibrez cumva balanţa prejudecăţilor lumii. Bine, urmăreşte-mă! Sunt hotărâtă. Simt că simţi. Şi că te înfiori ca un soldat trimis pe front în linia întâi. Zâmbesc, aşadar, sunt fericita, recunosc am cunoscut fericirea în mai multe forme şi sub mai multe aspecte (ma rog, surogate, cum sunt tentata sa le numesc), dar acesta de acum le însumează pe toate… şi tu străinul sufletului meu eşti singurul vinovat. Mă întrebai mai devreme de ce-mi eşti drag? Pentru că mă faci să zâmbesc chiar dacă tu pufăi de nervi, pentru că oricât de mare s-ar face prăpastia între noi, reuşeşti să găseşti înlăuntrul tău curajul de a sari pe cealaltă parte…pentru că…Cândva mi-ai spus că vezi în mine un om bun, şi trebuie să-ţi mărturisesc a fost cel mai frumos lucru pe care mi l-a putut spune un pământean şi da, şi pentru asta mi-eşti drag, pentru că ai reuşit să te strecori în inima mea împietrită şi să descoperi comori pe care niciodată nu le-aş fi scos la lumină. Şi pentru că ai lăsat la schimb câte ceva din tine, sau cel puţin aşa îmi place să cred… Aş putea spune că mi-ai intrat în sânge şi acum te simt ca făcând parte din mine. Şi egoista cum mă ştii nu-mi permit să renunţ la nicio părticică din totul pe care l-am dobândit, şi poate şi de-asta mi-eşti drag. Pentru că fară tine nu m-aş mai simţi pe atât de întreagă…Acum ştiu să fac diferenţa între măscă şi realitate. Dacă n-aş fi suferit îndeajuns cât să mi se facă frică, acum aş fi visat la o frumoasă poveste de dragoste, dar ştiu să-mi trăiesc visele în realitate, ştiu să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt de fapt, nu pentru ceea ce mi-aş dori sa fie şi mai ştiu că nu se poate să fie mai dulce de atât…

Ei bine, dragul meu, îţi mulţumesc că ai îndrăznit să-ţi încalci regulile de aur pentru mine şi că ţi-ai călcat încă o data pe inima, ca eu sa pot vedea libera şi nestingherită omul fără mască

…