Ruine

Ce incepe intr-o secunda, intr-o secunda se poate ruina... Asa cum incepe totul, asa se spulbera. Te-am ales sa-mi aduci fericire, lacrimi de iubire, in final...m-ai facut ruine. E rece fara tine, fara mine, fara noi..fotografii in doi.  Un trandafir nemuritor am crezut ca sunt, mi-ai rupt spinii si frunzele, mi-ai dezbracat tot sufletul, mi-ai adulmecat parfumul in nopti si zile. Am ales o cale fara sa privesc in urma, prea fericita ca te-am gasit, innebunita de frumusete si zambete, de viata fara lacrimi de tristete. Am venit spre tine, am lasat visurile sa se spulbere, am rupt o parte din mine ca sa fiu langa tine, crezand ca gasesc iubire, adoratie, intelegere, am gasit, am trait tot ce am avut de trait si am murit... Din nou un trecator in viata asta cruda. Ne-a legat destinul, ne-a facut unul, iar acum a decis sa ramanem doar ruine. Am dat ultima farama din ce inseamna mine si stii prea bine. Oare sa ma fi pripit? Oare ce a fost tot ce am trait? Doar o iluzie, doar o minciuna? Ce ai gasit in mine? Nu mai am nimic de zis, mi-au amutit mainile, mi-au inclestat cuvintele, urechile-mi sunt surde, de-atata ura. Am mai rezistat o data, am mai resuscitat inca o traire, acum sunt piatra, o bijuterie ruginita, aruncata intr-un colt de strada parasita. Amagit mi-a ramas sufletul cu gandul la iubire. Mi-e sete de cuvinte, mi-e sete de iubire. O ceata s-a asternut intre noi, urmata de ploi, racoare si vant, oare unde sunt? Unde esti? Nu te gasesc, te-am cauta aici, am strigat, nici-un raspuns, totul e pustiu, e gol, e ud si frig, a mai ramas doar un suflet impietrit... Ma exaspereaza gandul ca am construit un castel candva aici pentru tine, pentru mine, acum e praf, e scrum si fum...Am sperat sa ingenunchezi in acest castel candva in fata mea sa iti fiu sotie, iubita, prietena intr-un final am ajuns doar o straina careia i-ai intors spatele si ai plecat fara urma de regret, de nesperat...Iluzie, ce vis frumos a fost... Ce cald era inainte-n acest palat...Ai plecat...

De negăsit?

N-am crezut că am să mă reîntâlnesc vreodată cu sentimentul de fericire, emoţie şi plăcre...
dar uite că le-am reîntâlnit, alergam ca o nebună să îmi găsesc haine cât mai potrivite, mai elegante, mai frumoase, să mă aranjez...pentru mine, sau...pentru el, era ziua în care hotărâsem să fiu din nou eu . Zâmbetul lui şi ochii mei care licăreau, mă îmbunau. Mâinile lui reci când ale mele erau calde, calde când ale mele erau reci, mă completau. Ale mele prea mici, îmbrăţişate de cele dintâi. Ştiam că îmi era imposibil să renunţ, să scriu descpre oameni, despre oricare dintre ei, de cei ce-mi vorbeau, de cei ce mă ascultau şi mai ales de acei oameni care umerii lor îmi plecau să-mi aşez chipul, să mi las fruntea sărutată, să mai cred încă o dată. Şi era atâta nesiguranţă ce a fost spartă mai rău ca o oglindă de gheaţă. Iubite, de vei avea încredere în mine, am să visez la tine, am să uit tot ce e rău şi-am să zâmbesc mereu, aşa cum am zâmbit întâia oară când m-ai văzut pe stradă.
La fel am să mă plec pe al tău piept, am să închid ochii încet, iar tu ai să mă priveşti aşa cum m-ai privit şi ieri.
Să nu te sperii când visez, căci am motiv să creez, am motive să scriu, despre timpul de acum. Şi-am să te sărut de mii de ori, şi-am să-ţi scriu cuvinte până în zori, la fel şi scrisori atunci când îţi voi duce dorul, încă n-aş vrea să cunosc fiorul....

Penita de gheata

scriu cu o peniţă de gheaţă
nici ea nu vrea să mai dea cuvintelor viaţă
aş fi vrut să cadă picuri arzând
aş fi vrut să văd dansul plăpând
al nostru în zori
şi glasul meu mut până la nori.



pe spate-mi zvârcoleau fiori
şi-n pântec dureri cum mori.
e linişte, e frig
e tot ce am, e scrin.






am vrut să cânt,
dar glasul mut
mi-a pus în gând,
pansament de lut.

am ridicat din mare
o scoică mult crăpată
am întors-o şi era o piatră
am aruncat-o-n larg, în mare

degete-ncleştate cu foaia rău-nodate
e linişte, e frig..
lumină nu-i din plin
aştept pe corzi neacordate
cu inima doar şoapte,
eu singură... în noapte

nu te mai aştept,
nu te mai vreau neînţelept
acum te vreau, dar doar prea cumpătat
de linişte ferecat

e plină luna, aşa e lume-acuma
nu de mine, ci de ei
cei zece zei...
am rămas singură cu luna
am să-i aşez cununa
mă las pe-a ei braţe, lângă suflet să m-agaţe.

scriu cu peniţă de gheaţă
e singura ce mă învaţă
a lumii ei povaţă,
să trec zâmbind prin viaţă

inima greu mă încearca

şi n-am lăsat-o aiurea
să zburde ca nebuna
am pus-o-ncetişor
pe-n colţ de nor
să doarmă ..mai cu dor

Peniţă de gheaţă---Ari'El

Asteptam sa ajung la el...

Eram atât de slăbită, eu care acum o vreme plină de glorie ridicam privirea din pământ, îmi ştergeam praful de pe frunte şi lacrimile ce-mi călătoreau pe obraji, eu care acum o vreme porneam din nou la drum gonind, eu ...eram slăbită. Slăbiciunea aceasta îmi secaseră şi ultima fărâmă de curaj şi putere. Lăsam timpul să treacă, ziua şi noaptea treceau pe lângă mine şi nu înţelegeam...le lăsam să mă atace, îmi simţeam genunchii încercaţi de gloanţele timpului...dar tăceam şi stăteam în liniştea profundă a nopţii pâna la zori, gândind la acelaşi lucru. Ştiam că mă apropii de un dezastru, ştiam că are să vină şi să mă străpungă şi..resemnată aşteptam.Îmi tremurau mâinile, picioarele, glasul, tot corpul...sângele gonea prin vene...am atins cutia cu bijuterii, am deschis-o si l-am aşezat la locul lui, am decis să aştept până îşi va duce la capăt promisiunea:" Următorul va fi din aur, iar eu în genunchi.." Ură şi iubire, ele sălăşluiau în mine, nicicum nu se înţelegeau...era simplu. Aşteptam amorţită, în aceeaşi cameră udă, plină de glasuri străine, aşteptam să devin stăpână, ştiam că urma să fiu nebună, disperată de nimeni, de mine...Îmi lipsea ceva sau cineva sau nici eu nu ştiu. Învăţasem să spun ce mă doare acum cât trăiesc, dar uitasem..

Aşteptam ultimul tren să mă urc în el,
cu lacrimi din cer îmi spălam piciorul mizer,
călcase prin atâtea bălţi, umed era şi desculţ.
Aşteptam din nou..să călătoresc spre neant spre un zeu...

Să stau pe acea bancă pe care mi s-a plâns în faţă,
să-ncerc să văd din nou, acele lacrimi de om.

Aveam să primesc mereu
 multe suflete cărunte în sânul meu,
 să poposesc acolo, să privesc din nou acel parc prea mare
... pentru mine.
 Ştiam că de astă dată n-are să fie nimeni..acolo pentru mine.
Ştiam că aveam să trăiesc un chin acolo ca să vin,
dar vreau să-l mai privesc o dată înainte să se treacă.
Să plâng din nou ... în braţele copacului meu.
Ştiam că el are să fie acolo pentru mine.

Aşteptam să ajung la el...

Scrisoare

Astăzi scriu o scrisoare pe care o adresez oamenilor cu sânge rece, oamenilor care deşi cândva au însemnat enorm pentru mine, acum sunt doar nişte câini care mă latră în drumul meu spre fericire şi succes, oamenilor pentru care m-am lăsat pe mine pe ultimul loc şi i-am aşezat pe ei pe un piedestal de cristal, oamenilor cărora le-am întins o mână de ajutor atunci când se aflau în prăpastie, oamenilor pentru care am fost un umăr pe care să plângă ori de câte ori viaţa li se adresa ca o cadână, oamenilor pe care i-am învăţat să ridice privirea din pământ şi să meargă mai departe oricât de tare ar bate vântul.

Dragii mei,
Voi care aţi fost cândva oameni cu sânge cald, fierbinte, cei care acum sunteţi nişte vipere care nu ştiu cum să-mi guste aroma sângelui, a inimii şi-a sufletului, dacă vreodată în oglindă de dimineaţă veţi privi şi veţi fi speriaţi de ceea ce vedeţi, dacă greutăţile vieţii vă răpun, dacă fericirea de un balaur al necunoscutului a fost alungată din inimile şi sufletele voastre, dacă lacrimile călăuzesc dureri nepătrunse, amintiţi-vă de acea care odată era prezentă acolo lângă voi, acea persoană potrivită care se afla la momentul potrivit, în locul potrivit, acel umăr pe care plângeaţi necontenit, acele cuvinte frumose care fară să fie chemate, veneau, amintiţi-vă că acum nu se mai afla lângă voi.
De ce?
Pentru că voi înşivă alungaţi oamenii buni şi calzi din jurul vostru, oameni care au inimă.
Cum?
Prin voi înşivă, voi uitaţi să fiţi oameni, judecaţi, zâmbiţi diabolic, ameninţaţi crezând că veţi distruge soarele ce răsare în fiecare dimineaţă în alte vieţi, soare care străluceşte necontenit fie că voi îl vedeţi sau nu. Voi vă transformaţi în mesageri ai vieţii negre, viaţă pe care voi vreţi să o tăiţi, viaţă care vouă vă place.
Dragii mei, cei care aţi uitat ce înseamnă iubirea, dăruirea, armonia şi gândul bun, într-o zi veţi rămâne singuri cum şi eu am rămas şi veţi plânge zilele cu soare pe care le-ţi trăit doar din orgoliu şi din fericirea ideală pe care aţi trăit-o văzându-mă în dificultate, este rândul meu să râd, să zâmbesc, să visez, să trăiesc prin mine, prin adevărata eu! Şi nu mă plâng pentru nimic ce am trăit sau greşit.
Nu regret nimic ce am făcut.
Nu am mustrări de conştiinţă că am acţionat greşit.
Nu îmi pare rău că am iertat de atâtea ori şi că nu am judecat pe nimeni pentru ceea ce mi-a făcut.
Nu îmi pare rău că nu m-am răzbunat pe cei care mult rău şi multă suferiţă sufletului meu au dăruit.
Nu mă reneg, aceasta sunt eu. Mă accept şi îmi place viaţa pe care o trăiesc. Dar dacă voi dragilor sunteţi frustraţi şi rău intenţionaţi vă rog să vă căutaţi alţi cobai sau mai bine spus jucării pentru a le strica, nu noi, cei care v-au luat de mână atunci când în genunchi picaţi. Noi aceşti oameni calzi nu avem nevoie nici de vorbe frumoase care sunt cu dublu înţeles şi mult prea prefăcute, nu avem nevoie nici de florile ofilite de răsuflări fierbinţi a monştrilor cărora le-aţi dat naştere în sufletele voastre. Nu am nici eu, nici cei ca mine nevoie de voi cei care pretindeţi a fi prieteni şi care pe la spate ucideţi. Sufletul meu e un castel şi-mi aparţine, doar eu pot decide cine intră şi cine pe lângă uşă rămâne. Îmi place să vă privesc de la geam cum treceţi pe lângă el şi cum cu jind priviţi spre interior, indignaţi că nu puteţi pătrunde, dar nici nu vă voi lăsa. Mie imi aparţin toate deciziile, iar voi cei care aţi fi în stare să-mi jupuiaţi pielea şi să vă distraţi văzându-mă suferind nu aveţi decât să priviţi cum oameni buni îmi păşesc pragul castelului sufletului meu, iar înaintea voastră uşile mult prea masive cu eleganţă se vor închide.

Cu drag, Ari'El

Emotii

Ziua de ieri mi-a amintit din nou că viaţa e o luptă duală, o luptă pe care o duci cu tine însuţi pentru a-
ţi depăşi condiţia şi-o luptă pe care o duci cu ceilalţi pentru a câştiga competiţia. După multă muncă, zarvă, supărari, lacrimi, zâmbete şi-mbrăţişări am întâlnit publicul, perechi de ochi mirate, supărate, obosite, răutăcioase, calde. Şi n-am să uit nicio clipă fericirea de a vedea cum un om poate urca pe trepte până la templu chiar dacă a fost pus la pământ de prima treaptă. În spatele cortinei e altă lume, în faţa ei trebuie să uimeşti, să străluceşti prin propria valoare. Mi-am promis să nu plâng, dar nu am reuşit să-mi ţin promisiunea, glasul ei, carisma lui, mi-au doborât zidurile emoţionale, mi-au atins calităţi spectrale, şi-am coborat uşor în mare, mare lacrimilor fericirii. Dansând cu el şi ascultându-o pe ea cât şi pe ei, când palmele lor într-un corp s-au petrecut, când se-apropiau şi depărtau atât de mult am simţit cum fiorii mă cuprind, cum o căldură cerească mă pătrunde, mă ridică şi mă coboară, momentul mult aşteptat, zâmbetul lui şi glasul ei mai cald, a fost marcat. Şi-am resimţit singurătatea în clipa în care am părasit mulţimea, chiar dacă au fost alţi oameni să-mi spună laude calde, aşteptam altceva, asteptam emoţii, emoţiile pe care le simţi atunci când există oameni importanţi cărora le pasă, oameni mândri de tine şi de valoarea pe care o deţii, oameni pentru care să lupţi... Emoţii...

LINISTE

Nu mă mai căuta niciodată. Lasă-mă să mă liniştesc. Lasă-mă să-mi pese de viaţa mea. Lasă-mă să fiu eu, liberă, fericită,frumoasă şi puternică.
M-ai făcut să uit ce însemn eu, să uit că Dumnezeu mi-a dat frumuseţe fiindcă mă iubeşte, să uit că am o minte prea strălucită pentru astfel de măcinări, să uit că ştiu atât de multe şi că alţii văd în mine o persoana interesantă şi agreeabilă. M-aţi făcut să uit cine sunt. M-aţi făcut ultima femeie de pe pământ. N-aţi dăruit iubire ca mine, m-aţi dispreţuit pentru orice aş fi făcut. M-aţi făcut să mă simt jalnic. şi chiar dacă acum plâng şi-aş fi în stare să urlu, să ies din mine. Să prind gândurile să le arunc, dar nu, nu urlu. Plâng şi-mi trece, îmi şterg lacrimile cu mâna rece, zâmbesc şi-mi spun: "Sunt cea mai bună pentru că am reuşit să trec, să uit, să sper! Sunt cea mai bună pentru mine!"
Peste ani mă veţi vedea pe stradă mergând încet, veţi spune în gând: "Păcat că am pierdut-o!" Desigur vă voi zâmbi, dar inima se va-mpietri!