-Fragment din viata de maine-

Am nevoie de un cuvant, o mangaiere, o suflare, orice sa inteleg ca trebuie sa mai astept, sa te astept si vei veni.

Stropi reci de m-ar trezi nici n-as banui ca tu esti, ca ai fost sau ca vei fi.

Am nevoie de cel mai mic gest cuprins intre palmele sufletului tau. De as sti ca ma asculti sau ca citesti ce-ti scriu mi-ar fi mai usor, asa nu stiu ce e cu tine, ce e cu mine sau unde se odihneste cuvantul "noi" , cel mai putin probabil pluteste in aerul dintre cei doi, cei doi copii uitati de soare, de luna si de stele, pierduti prin galaxile campurilor negre.
Da-mi un semn si de acum voi incepe sa astept, sa stiu ca acolo tu vei fi atunci cand ma voi trezi.
Spune-mi ca tu auzi gandurile mele chiar in noptile tale cele mai grele!
Spune-mi ca nu ai uitat ce-nseamna van si sufletul curat.
Spune-mi unde-s degetele tale ce-n coruri se strangeau, doar palme.
Spune-mi ca nu mi-ai uitat doar chipul.
Spune-mi ca nu mi-ai uitat distihul!
Spune-mi cum imi mai spuneai, cand cu gandul te tocmeai.
Spune-mi doar cum ti-a mai fost, spune-mi daca viata are rost!
Spune-mi maine ce sa fac, unde sa mai calc pe ce nisip curat!
Spune-mi unde sa apuc sa gasesc drumul spre "noi".
Spune-mi ce m-asteapta-n vis, in zori, daca n-o fi un simplu abis...
Spune-mi unde's zilele cu soare, unde's noptile ce le credeam amare, ca ciresile erau caci nici de gust nu le dadeam.
Spune-mi tu acum, tot mie, unde-i fata-mi stravezie?
Spune-mi domnule cel mare, cum e viata cand rasare?

Dragul meu,

Stiu ca tu la aceasta ora, ravasit de ziua peste care ai trecut, de lucrurile marunte si epuizante pe care le-ai facut, te-ai aventurat intr-un somn adanc, iar visele-ti sunt muze. Desi nu ma vezi, nu ma auzi, nu-mi citesti cuvintele pe buze, eu iti scriu. De multe ori mi-as dori sa pot crede sau cel putin spera ca intr-o zi vei dormi pe patul din dormitor, iar eu la birou iti voi scrie, nu doar pentru ca acum mai departe de mine calatoresti intr-o alta lume, dupa calauze ci doar pentru ca m-as simti mai implinita stiindu-te langa mine, aproape de un suflet pe moarte. Si nu doar pentru ca ma lupt iti scriu ci pentru ca simt ca nu mai e mult, am atatea intrebari de adresat...
Ma gandesc si eu ca un copil, oare unde sunt serile de vara in care priveam apusul? unde sunt zilele in care impreuna alergam dimineata? Unde sunt gesturile tandre? Unde sunt jumatatile de bomboane pe care le mancam impreuna? Unde sunt noptile in care imparteam acelasi pat? Unde esti tu? Unde sunt eu? Unde suntem noi acum? Mi-e teama sa aud raspunsuri...
Seara fiind iti strangeam bratul si alaturi paseam, nopti de vara in care stelele de pe bancile din parc le priveam. Alergam desculta prin iarba uda din noptile pline de roua si te prindeam..Chiar daca te-ascundeai, de multe ori te sarutam si-ti spuneam sa nu ma mai sperii... Chiar s-au intamplat, toate sacadat, toate ciudat, dar s-au intamplat. Ceaiurile mele fierbinti, in fiecare iarna si zile cu soare cu dinti, ne ascundeam intr-un locusor in care la tine priveam mai mereu. Zile calduroase de vara pedalam clandestini printr-o tara. Si totul, dar totul a fost frumos, copii si apusul netos. E greu sa visezi, mai greu totusi e sa realizezi, ceea ce ai avut, ceea ce-ai facut, ceea ce nu ai, ceea ce vei face-n ziua din an. Nu compatimesc, nu ridic zid inalt in juru-mi chinezesc ci doar astep sa-ti revii, sa revii la noi, doi copii.