Emotii

Ziua de ieri mi-a amintit din nou că viaţa e o luptă duală, o luptă pe care o duci cu tine însuţi pentru a-
ţi depăşi condiţia şi-o luptă pe care o duci cu ceilalţi pentru a câştiga competiţia. După multă muncă, zarvă, supărari, lacrimi, zâmbete şi-mbrăţişări am întâlnit publicul, perechi de ochi mirate, supărate, obosite, răutăcioase, calde. Şi n-am să uit nicio clipă fericirea de a vedea cum un om poate urca pe trepte până la templu chiar dacă a fost pus la pământ de prima treaptă. În spatele cortinei e altă lume, în faţa ei trebuie să uimeşti, să străluceşti prin propria valoare. Mi-am promis să nu plâng, dar nu am reuşit să-mi ţin promisiunea, glasul ei, carisma lui, mi-au doborât zidurile emoţionale, mi-au atins calităţi spectrale, şi-am coborat uşor în mare, mare lacrimilor fericirii. Dansând cu el şi ascultându-o pe ea cât şi pe ei, când palmele lor într-un corp s-au petrecut, când se-apropiau şi depărtau atât de mult am simţit cum fiorii mă cuprind, cum o căldură cerească mă pătrunde, mă ridică şi mă coboară, momentul mult aşteptat, zâmbetul lui şi glasul ei mai cald, a fost marcat. Şi-am resimţit singurătatea în clipa în care am părasit mulţimea, chiar dacă au fost alţi oameni să-mi spună laude calde, aşteptam altceva, asteptam emoţii, emoţiile pe care le simţi atunci când există oameni importanţi cărora le pasă, oameni mândri de tine şi de valoarea pe care o deţii, oameni pentru care să lupţi... Emoţii...