Am obosit...

Am obosit în faţa ta, tirane!
Am obosit luptând şi azi, şi ieri şi oare?
Tu însuti nu te-ai săturat?
Să simţi acelaşi gust sărat?

Mi-am plecat privirea-n faţa ta,
Căci te-am vrut om curat
Şi nu am spus că nu ţi-e greu
Şi nici un gând! Căci sunt tot eu!

Acelaşi drum, din nou, din nou
Cu fum şi pietre şi mi-e greu
Să răzbesc-n zadar, tot eu...
Doar eu, eu şi canonul meu.



Păcatul ca o cruce-a lui Hristos

Pe umeri o tot port
La luptă-i de prisos
Sunt tot eu, rod...

Şi m-am plecat în faţa ta
Ca-n faţa unuia din ei, călăi!
Privirea-mi strigă lacrimi surde
Nimeni nu m-aude!

În genunchi în faţa ta, inima îmi sta
Tot orb erai,
Nimic vedeai!
Doar mâna mea şireată...

Degeaba plâng, prin valuri mă tot pierd
Şi nu e nimeni, să scoată trupul pustiit
Mâini tot fierbinţi, ele arămii
E totul un hazard...

Nu erau şi nu erai
Tot călău, aşa-i rămas!
Îngenunchind în faţa ta
M-ai sfârtecat!




Am obosit să duc război
Am obosit să mă mai tem
Am obosit să nu fiu eu.
Leagă-mă-n veşnic, purul zeu!

Am obosit...
În faţa ta inima mi-e roabă
O sclavă..
Şi ea s-a prigonit...

Iertarea-m tot cerut...
Cu ochi mofluzi şi părul ud
Căci capul meu, plecat şi el
Nu eram eu, călăul meu!

Negru tot s-a prefăcut
O răcoare, totul ud..
Iar corpu-mi crud..
Schinjuit, rămas într-un coşciug..

Inima-mi funingine s-a prefăcut
Un păr tot ud, cărunt
În corpul crud
Iubire-a tot zăcut.

Totul crud, totul ud
Sub pământ, m-am cufundat
Fără faima, fără jad
Somn în iad!

Am obosit să mai tot lupt
Nimeni nu m-a vrut, de la început
Corpul mi-e slăbit şi chinuit
În iaduri, m-am silit s-ajung!