Am pus capat povestii mele...

                           "Dar noul chip nu iti convine. Nu iti convine, asa se pare. S-ar putea crede, cum mi-ai spus, ca am pus capat povestii mele."


                Si cum toate gandurile nu pier, m-am gandit sa scriu, sa-mi fac terapia pentru un "maine" mai bun. Si cum toate orele se trec si cum noptile nu dorm m-am gandit sa ma accept, dar sa plec. Ganduri inmuiate in chinuri ale mintii, in colturi pustii si cimitire sacre ale sufletului s-au napustit asupra-mi de o vreme, le-am talmacit, le-am invartit, le-am visat in putinul orelor pe care le-am dormit de cateva saptamani, dar nicidecum nu le-am uitat, cu toate ca am sperat ca furtuna gandurilor bune sa le alunge, nu a functionat... Si oricate chipuri as indragi, si oricate porti ale altor inimi as deschide, parca nu gasesc acel cuvant numit "fericire", nu-l gasesc in cautarea mea nebuna, absurda, mi-ai spus: "Nu cauta un diamant perfect!", dar eu il vreau si n-am sa las mintile marunte sa-mi distruga visurile, vreau ca cineva sa fie "omul meu" sa inteleaga chipul meu suav cand lacrimile-mi curg fara jad, cand gandurile-mi zboara si hoinaresc printre stele si ele cu gandurile mele.

              Nu poti intelege un om in intreaga-i fire, omul e complex, in abisul sufletului exista semintia, fericirea, dar din cauza negrului nu-si poate desface crusta sa-si arate varsta, sa-si arate gingasia, doar ea, doar fericirea. Traiesc fiecare zi, mai monotona decat precedenta, mai nesimnificativa decat nicicand, nici fumul de tigara nu-mi mai lasa inima sa zbiere in lacrimi de durere prin fum si placere. Vreau sa uit de cel ce mi-a furat si ultima suflare, vreau sa fug cat mai departe, sa nu privesc in spate, sa nu fiu pedepsita pentru simplul fapt ca am iubit si ca traiesc, si ca eu inca gonesc dupa acea fericire ce nimeni nu mai poate sa mi-o anine.
M-au judecat pentru ca nu mi-am trait copilaria, pentru ca am zburdat pe aripi de vulturi si-am inmultit mii de ganduri, ca noptile nu dorm, ca luna mi-e o sora ce lacrimile-mi fura, langa mine ca o mama sufletu-mi alina. Dar poate nu ai inteles ca e timpul sa ma lasi, sa pleci, sa uiti, sa zburzi ca un calut, ca viata-i una singura si cauta-ti marea ta iubire, in cuvinte de nestire, caci eu am fost, dar nu voi fi, a ta pentru vecii. M-ai drogat cu vanitati, mi-ai vandut impuritati, mi-ai furat vorbe suave de pe buze, gandul moale, al meu a fost  la soti, dar mintea ta cu mine se juca. Acum caci am-nteles, am ales ca drumul sa mi-l tes spre alte ganduri ale mele, spre alte abisuri ale suferintei mele, dar parca nu sunt vie, parca-s mai rau ca o masinarie caci tu nimic nu vezi, mai rau turbezi. Daca alt chip mai drag mi-a fost, atata rau tu mi-ai facut caci iubita de-as fi fost, mi-ai fi vrut fericirea mai mult pentru vecii. Nu pot sa inteleg de ce nu-mi parasesti poiana, de ce nu pleci cum singur ai plecat de atatea ori. Rau am facut, caci te-am intors. As vrea sa nu imi spui  cuvintel, sa ma ignori, sa pleci caci eu cu siguranta nu te voi iubi pentru suferinta ce mi-o tii si-o strangi si-o faci sa doara mai rau decat in juru-mi gatului o sfoara. "Tu! poti pleca, acolo este viata ta!" Sa nu te vad, sa nu te-aud, sa nu-ti vad pasul in juru-mi trupului meu crud. M-ai acuzat ca am uitat si, ca urmare, ca am tradat. Dar vreau ca eu sa-ti spun ca nimeni nu e bun, ca nimeni nu-mi va poate intelege, lacrimile surde de placere, de lunga mangaiere, de strania durere a gandurilor grele. Si umerii nu-mi apasau tot trupul daca in inima nu-mi infingeai defunctul...


Nimic nu va este pe plac, nici sa raman in melancolie, nici sa-mi croiesc o cale noua. Trebuie sa inventez un loc care nu exista, acela al mortii. Trebuie sa-l pastrez cu totul impotriva mea, fara sa se vada. Nici prea prezent, nici prea mort. Trebuie sa fac un tur de forta, sa rezolv o problema fara solutie. Se mai asteapta asta de la mine, sa gasesc echilibrul potrivit, tonul adecvat, distanta exacta...