Am nevoie de un cuvant, o mangaiere, o suflare, orice sa inteleg ca trebuie sa mai astept, sa te astept si vei veni.
Stropi reci de m-ar trezi nici n-as banui ca tu esti, ca ai fost sau ca vei fi.
Am nevoie de cel mai mic gest cuprins intre palmele sufletului tau. De as sti ca ma asculti sau ca citesti ce-ti scriu mi-ar fi mai usor, asa nu stiu ce e cu tine, ce e cu mine sau unde se odihneste cuvantul "noi" , cel mai putin probabil pluteste in aerul dintre cei doi, cei doi copii uitati de soare, de luna si de stele, pierduti prin galaxile campurilor negre.
Da-mi un semn si de acum voi incepe sa astept, sa stiu ca acolo tu vei fi atunci cand ma voi trezi.
Spune-mi ca tu auzi gandurile mele chiar in noptile tale cele mai grele!
Spune-mi ca nu ai uitat ce-nseamna van si sufletul curat.
Spune-mi unde-s degetele tale ce-n coruri se strangeau, doar palme.
Spune-mi ca nu mi-ai uitat doar chipul.
Spune-mi ca nu mi-ai uitat distihul!
Spune-mi cum imi mai spuneai, cand cu gandul te tocmeai.
Spune-mi doar cum ti-a mai fost, spune-mi daca viata are rost!
Spune-mi maine ce sa fac, unde sa mai calc pe ce nisip curat!
Spune-mi unde sa apuc sa gasesc drumul spre "noi".
Spune-mi ce m-asteapta-n vis, in zori, daca n-o fi un simplu abis...
Spune-mi unde's zilele cu soare, unde's noptile ce le credeam amare, ca ciresile erau caci nici de gust nu le dadeam.
Spune-mi tu acum, tot mie, unde-i fata-mi stravezie?
Spune-mi domnule cel mare, cum e viata cand rasare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu