Stiu ca tu la aceasta ora, ravasit de ziua peste care ai trecut, de lucrurile marunte si epuizante pe care le-ai facut, te-ai aventurat intr-un somn adanc, iar visele-ti sunt muze. Desi nu ma vezi, nu ma auzi, nu-mi citesti cuvintele pe buze, eu iti scriu. De multe ori mi-as dori sa pot crede sau cel putin spera ca intr-o zi vei dormi pe patul din dormitor, iar eu la birou iti voi scrie, nu doar pentru ca acum mai departe de mine calatoresti intr-o alta lume, dupa calauze ci doar pentru ca m-as simti mai implinita stiindu-te langa mine, aproape de un suflet pe moarte. Si nu doar pentru ca ma lupt iti scriu ci pentru ca simt ca nu mai e mult, am atatea intrebari de adresat...
Ma gandesc si eu ca un copil, oare unde sunt serile de vara in care priveam apusul? unde sunt zilele in care impreuna alergam dimineata? Unde sunt gesturile tandre? Unde sunt jumatatile de bomboane pe care le mancam impreuna? Unde sunt noptile in care imparteam acelasi pat? Unde esti tu? Unde sunt eu? Unde suntem noi acum? Mi-e teama sa aud raspunsuri...
Seara fiind iti strangeam bratul si alaturi paseam, nopti de vara in care stelele de pe bancile din parc le priveam. Alergam desculta prin iarba uda din noptile pline de roua si te prindeam..Chiar daca te-ascundeai, de multe ori te sarutam si-ti spuneam sa nu ma mai sperii... Chiar s-au intamplat, toate sacadat, toate ciudat, dar s-au intamplat. Ceaiurile mele fierbinti, in fiecare iarna si zile cu soare cu dinti, ne ascundeam intr-un locusor in care la tine priveam mai mereu. Zile calduroase de vara pedalam clandestini printr-o tara. Si totul, dar totul a fost frumos, copii si apusul netos. E greu sa visezi, mai greu totusi e sa realizezi, ceea ce ai avut, ceea ce-ai facut, ceea ce nu ai, ceea ce vei face-n ziua din an. Nu compatimesc, nu ridic zid inalt in juru-mi chinezesc ci doar astep sa-ti revii, sa revii la noi, doi copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu