Eram atât de slăbită, eu care acum o vreme plină de glorie ridicam privirea din pământ, îmi ştergeam praful de pe frunte şi lacrimile ce-mi călătoreau pe obraji, eu care acum o vreme porneam din nou la drum gonind, eu ...eram slăbită. Slăbiciunea aceasta îmi secaseră şi ultima fărâmă de curaj şi putere. Lăsam timpul să treacă, ziua şi noaptea treceau pe lângă mine şi nu înţelegeam...le lăsam să mă atace, îmi simţeam genunchii încercaţi de gloanţele timpului...dar tăceam şi stăteam în liniştea profundă a nopţii pâna la zori, gândind la acelaşi lucru. Ştiam că mă apropii de un dezastru, ştiam că are să vină şi să mă străpungă şi..resemnată aşteptam.Îmi tremurau mâinile, picioarele, glasul, tot corpul...sângele gonea prin vene...am atins cutia cu bijuterii, am deschis-o si l-am aşezat la locul lui, am decis să aştept până îşi va duce la capăt promisiunea:" Următorul va fi din aur, iar eu în genunchi.." Ură şi iubire, ele sălăşluiau în mine, nicicum nu se înţelegeau...era simplu. Aşteptam amorţită, în aceeaşi cameră udă, plină de glasuri străine, aşteptam să devin stăpână, ştiam că urma să fiu nebună, disperată de nimeni, de mine...Îmi lipsea ceva sau cineva sau nici eu nu ştiu. Învăţasem să spun ce mă doare acum cât trăiesc, dar uitasem..
Aşteptam ultimul tren să mă urc în el,
cu lacrimi din cer îmi spălam piciorul mizer,
călcase prin atâtea bălţi, umed era şi desculţ.
Aşteptam din nou..să călătoresc spre neant spre un zeu...
Să stau pe acea bancă pe care mi s-a plâns în faţă,
să-ncerc să văd din nou, acele lacrimi de om.
Aveam să primesc mereu
multe suflete cărunte în sânul meu,
să poposesc acolo, să privesc din nou acel parc prea mare
... pentru mine.
Ştiam că de astă dată n-are să fie nimeni..acolo pentru mine.Ştiam că aveam să trăiesc un chin acolo ca să vin,
dar vreau să-l mai privesc o dată înainte să se treacă.
Să plâng din nou ... în braţele copacului meu.
Ştiam că el are să fie acolo pentru mine.
Aşteptam să ajung la el...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu