De infinit de ploi...

 Știu că ești malefic,
 Știu că aduci un rău,
 În inimă și-n suflet
 Pătrunde-un eu...
 
 Cu armura ta de sânge,
 M-ai învăluit pe mine
 Un suflet ce se stinge,
 Prin însuți inima din tine...



 Picături de sare

 Se prefac agale,
 În dureri chinuitoare
 Se prefac amare,

 Aș vrea să mă prefac și eu
 În nostalgia infinitului tău.
 Aș vrea să fiu și eu
 Un lanț la gâtul tău.


 Aș vrea să mă prefac
 Că mă pierd în gândul oscilant,
 Că am să uit de noi,
 De infinit de ploi...

 Mult tăgăduiesc
 Să nu mai fiu ce sunt
 O lacrimă curgând
 Un om prea blând...

 Aripa unui porumbel rănit,
 De puteri secătuit,
 Ajung să fug tot eu
 De propriul apogeu ...

 Cu genunchi tot juliți,
 Cu ochii tot pripiți,
 Cu iubiri amare
 Pe inimă tumoare...

 Pe moarte sunt acum
 Obraji mei arzând
 M-ai lăsat în zare
 Și i-ai dat uitare...

 Nu mă pot ridica,
 Nu mă pot concentra,
 Am nevoie de aer,
 De respirația ta...

 Și știu că nu vei mai fi aici...
 Ridicându-te eu am să pic.
 N-ai să mai vrei să mă ridici,
 Am să rămân ca veșnicii pitici

 Tumoarea se întinde
 Nu sunt lacrimi senine
 Sunt lacrimi de durere
 Și de usturimea pielii...

 M-am ridicat așa cum sunt
 Bolnavă, un corp prea crud
 Am alergat ca o nebună
 Te-am ajuns din urmă...
 Te-ai oprit și izbindu-mă de tine
 Stânca şi-a făcut un loc în mine...